marți, 28 august 2012

15. OAMENI...

”Mulți dintre noi nu ne trăim visele pentru că suntem prea ocupați a ne trăi temerile
 
 
Când ești condus de temerile tale (nu vreau, acum, să mă gândesc din ce motive ajungi să fii condus de ele), viața devine un slalom uriaș în care încerci să eschivezi jaloane puse în fața ta de alții. Nu te mai focalizezi pe acține ci pe reacțiune. După ani practicând acest sport, se întâmplă un fenomen intersant: îți pierzi încrederea în majoritatea oamenilor din jurul tău (ca să nu zic toți), iar când se întâmplă asta, te izolezi și te ascunzi într-o celulă baricadată de suspiciuni.
 
Acești oameni se tem să nu piardă...să nu piardă...să nu piardă..., devin un fel de ”Hagi-Tudose”.(să pierzi în viață, nu este cel mai rău lucru-vom aborda tema asta într-o postare viitoare)
 
Ce este mai trist, e că în preajma acestor persoane ajungi să crezi că relația dintre voi este una reală pentru că nu-și descoperă de la început frica. Te deschizi și îi oferi ce-i mai bun din tine, i te pui la dispoziție doar pentru a-i fi util la maxim. Te dedici, alergi, te sacrifici, te străduiești....și toate sunt OK...
 
...până în ziua când...dintr-o eroare de comunicare, din neatenție, din greșeală și din orice altceva care nu implică rea voință, se năruie totul ca și cum nu a fost reală relația de până acum. Zidul de suspiciuni clădit de-alungul anilor se înalță între tine și ea, neîncrederea sălășluită în cea mai profundă cămară a inimii își cere drepturile. Atunci prietenul tău se transformă într-un oarecare și pentru o vreme ( nu se știe cât) nu mai exiști în agenda lui.
 
Ce ciudată e viața, am spune, dar nu viața e ciudată ci oamenii din ea. Cu cât ești mai sincer, mai corect, mai binevoitor, cu atât parcă ești mai neînțeles, mai pus sub semnul întrebării. ”Oare, chiar să fie prietenul meu așa de sincer, corect și de treabă? Nu pot să cred!” Nu mă miră o astfel de gândire la un om care trăiește condus de temeri.
 
În astfel de cazuri, ce atitudini iei? Plătești cu aceeași monedă? Sau te lași prins în același cerc vicios al neîncrederii? Ce ar trebui să simți pentru astfel de prieteni? mânie, pentru că te nedreptățesc? În nici un caz! Astfel de oameni sunt de compătimit. Ei sunt capricioși și nestatornici, asemenea unui nor fără apă dus de vând încoace și încolo.
 
Dacă chiar prețuiești oamenii, cred că merită să-i privești cu îngăduință și înțelegere, căci și noi suntem la îngăduința și înțelegerea altora și mai presus de toți, la mila și îndurarea lui Dumnezeu.
 
 
 
 


2 comentarii:

  1. temerile, neincrederea... din cauza lor pierdem atatea binecuvantari, atatea relatii care ar putea sa ne zideasca. poate invatand sa renuntam la temerile noastre, chiar daca cei din jur vor ramane la fel, noi vom fi castigati. legat de postarea despre fericire - gasim fericirea si atunci cand renuntam la temeri si incepem sa vedem dincolo de aparente si propriile noastre proiectii asupra persoanelor din jur, proiectii deformate.

    RăspundețiȘtergere
  2. ca sa incepi sa renunti la temeri va trebui sa intri in zona de vulnerabilitate, asta inseamna sa-ti asumi riscul de a fi ranit. Iar ca sa poti vedea dincolo de aparente mai intai trebuie sa treci tu in sfera non-aparentelor, sa fi tu destul de curajos sa te ~expui~ asa cum esti. Cu alte cuvinte, sa-ti scoti tu barna din ochiul tau si apoi vei vedea bine.
    Frumoasa asociere...te invit sa scrii o postare-o astept pe mail

    RăspundețiȘtergere